Va prefera oare Voronin să meargă pe urmele lui Ceauşescu?

Întrebarea din titlu nu este retorică defel, cum s-ar părea la prima vedere. În primăvara lui 2009, Vladimir Voronin, ultimul preşedinte comunist din Europa (dacă facem abstracţie de belarusul Lukaşenko), urmează să predea cheile de la buncărul de comandă al statului moldav, plin încă de fiare vechi, pesmeţi şi conserve coclite din rezervele alimentare ale armatei sovietice. Voronin va trebui să plece de la timona statului din două motive.

În primul rând, pentru că îi expiră mandatele consecutive prevăzute de Constituţie şi, în al doilea, pentru că, în mod real, partidul comuniştilor nu are de unde să mai stoarcă nici douăzeci la sută din voturi. Douăzeci la sută înseamnă cam jumătate de milion de voturi şi ar trebui să dispreţuieşti prea mult acest popor ca să admiţi că în sânul lui mai există jumătate de milion de fraieri dispuşi să-şi taie craca de sub picioare cu secera şi să-şi aplice lovituri în moalele capului cu ciocanul.

Faptul că unele sondaje deja îi dau pe comunişti ca şi învingători nu mai surprinde pe nimeni. Bine ar fi dacă măcar opoziţia s-ar autosesiza şi ar contracara efectele acestor manipulări care pregătesc psihologic opinia publică pentru fraudele de proporţii de până la şi din timpul alegerilor. Dar acest lucru i-ar sta în puteri doar unei opoziţii reale, nicidecum celei care se hârjoneşte pe toloaca politicii moldoveneşti cu permis de la preşedinţie, prinzând fluturi sau vânând maidanezi ca să-i creeze astfel lui Voronin ambianţa necesară pentru a-şi vedea în linişte de treburile clanului său.

Deocamdată, singura formaţiune care prezintă semne clare de opoziţie organizată şi eficientă este Partidul Liberal Democrat, condus de Filat. Asta o spun toţi observatorii imparţiali de aici şi de oriunde. Acelaşi lucru îl confirmă indirect şi regimul comunist de la Chişinău, împreună cu sateliţii săi, care şi-a pus toate tunurile pe acest partid, blocându-i două iniţiative importante şi de larg sprijin popular: libera circulaţie la frontiera cu Uniunea Europeană şi alegerea prin vot direct a preşedintelui şi a unei jumătăţi din corpul legislativ.

Ultima acţiune a puterii comuniste împotriva PLDM trebuie să ne dea de gândit tuturor. Prin interpretarea arbitrară a Constituţiei, Comisia Electorală Centrală a pus pe linie moartă voinţa a peste două sute de mii de semnatari ai iniţiativei de convocare a unui referendum. Cine garantează că nu se va întâmpla la fel şi cu voturile alegătorilor după un scrutin pe care comuniştii îl vor pierde şi vor trebui să-şi recunoască înfrângerea? Cunoscând din experienţa politică a lumii contemporane că bolşevicii nu renunţă la putere fără luptă, este de presupus că un asemenea act de predare-primire a puterii să iasă cu mare scandal. Cum ar fi de procedat însă în cazul în care Voronin pune piciorul în prag, se baricadează cu structurile de forţă şi nu vrea să cedeze puterea pe cale constituţională? Toate derapajele sale antidemocratice de până acum ne legitimează să lăsăm această întrebare deschisă.

Se ştie că puterea este un drog, iar comuniştii, care au fost drogaţi încă de Lenin şi Stalin, sunt foarte dependenţi de el. Dacă îi lipseşti de doza necesară, trebuie să te aştepţi la reacţii foarte violente din partea lor. Numai nişte indivizi drogaţi de comunism îşi pot permite să sechestreze computerele adolescenţilor ori să-i sufoce de vii pe copiii noştri cu cravatele lor pionereşti.

Şi Ceauşescu arăta ca un drogat atunci când îşi ţinea ultimul discurs în faţa mulţimii dezlănţuite din faţa palatului. În opt ani, Voronin şi-a trăit, cu vârf şi îndesat, traiul patriarhal şi şi-a mâncat mălaiul prezidenţial. Şi dacă în câteva luni va trebuie să plece, nu vedem ce anume l-ar împiedica să o ia pe altă cale decât a preferat să meargă Ceauşescu.

Golan Vacutza, www.jurnal.md